Insulele Feroe
(Poveste de vacanta - Truta Camelia - Locatie - Las Palmas - Insulele Canare)
Impresii de calatorie din "Insulele lui Poate".
Trebuie sa recunosc ca nu m-am gandit in trecut sa vizitez Insulele Feroe. Nu au o promovare turística prea ampla si nici nu se fac cunoscute prea mult pe plan european sau mondial, prin anumite domenii de activitate. Ironia sau poate norocul, m-au purtat in acest loc, din mijlocul Atlanticului de Nord, sa vad cu ochii mei puritatea acestor tinuturi.
Pilotul ne anuntase ca vom ateriza in 12 minute si deja devenisem nerabdatoare. Oare ce imi va spune acest tinut? Am aterizat pe o pista foarte scurta si toata lumea se pregatea de coborare. Mi-am luat bagajul de mana si imi asteptam randul sa ies din avion. Am inceput sa cobor scara simtind cum aerul curat si proaspat imi improspateaza simturile. Nu exista nici un autobuz pentru transfer, motiv pentru care am strabatut pe jos cei cativa pasi spre aeroport. Incepea aventura.
Gazdele noastre ne-au intampinat cu zambetul pe buze, nerabdatoare sa ne dezvaluie paradisul lor. Am plecat de la aeroportul situat pe insula Vagar catre capitala Torshavn, ce se afla pe insula Streymoy. Traversarea intre cele doua insule se face printr-un tunel, lung de 5400m, avand oceanul deasupra noastra. Odata ajunsi in Torshavn, incepusem sa incropim planul de vizitare al insulelor. Am decis sa luam ferryboat-ul in dimineata urmatoare, spre cea mai sudica insula, sau Suduroy. La ora 6 dimineata eram deja la bord, privind la toti cei care s-au trezit devreme, ca si mine. Difetenta era ca eu eram in vacanta iar ei se indreptau catre locul de munca. Multi feroezi fac acest lucru zilnic, 4 ore dus-intors.
Ne-am indreptat spre Hvalba, o localitate mica in care poti lesne sa remarci biserica ce patroneaza asezarea. Nu erau mai mult de 100 de case colorate, insirate de-a lungul golfului mic. Pareau atat de mici umbrite de imensitatea peisajului sterp. Am remarcat ca din peisaj lipsesc copacii. Mama natura nu i-a binecuvantat cu arbori, acestia ii poti gasi doar in plantatii sau in parcuri. Au insa cateva specii de flori, iarba si muschi.
Am pornit pe drumul catre Ness, un satuc micut, unde urma sa ne petrecem urmatoarele 3 zile. Casa, situata la poalele stancilor inalte si abrupte, avea o priveliste minunata spre ocean si fiorduri. Din cand in cand, soarele ne trimitea cate o raza si ne oferea o mare intensitate de culori. In zare ni se dezvaluie Stora Dimun, insula pe care traieste doar o singura familie. Am aflat ca pe timpul iernii insula este inchisa, iar aprovizionarea se face doar cu elicopterul. Vara lucrurile stau altfel, aprovizionarea se face cu barca iar insula este destul de vizitata de catre turisti, pentru ineditul oferit.
Localnicii sunt oieri din generatie in generatie. S-au nascut, au trait si au murit pe meleagurile insulei. Oile isi poarta singure de grija, cautand pe timpul iernii iarba palida, ramasa din timpul verii. Nu exista lupi sau alti pradatori asa ca nu este nevoie de ciobani care sa pazeasca turma. Oile le ofera lana si carne, fiind una din principalele surse de venit, alaturi de pescuit. Nu mananca branza de oaie si nu ii vei putea convinge sa incerce.
Temperatura nu coboara mult sub 0 grade pe timpul iernii, iar zapada nu dureaza mai mult de cateva zile. Vantul insa este la el acasa. Vremea este foarte schimbatoare iar furtunile se pot isca cu mare usurinta. Daca ai un plan de viitor in aceste tinuturi, acesta va fi mereu sub influenta cuvantului "poate", motiv pentru care si-au castigat renumele de "Insulele lui Poate".
Coasta de vest este alcatuita in intregime din stanci , fiind întreruptă de fiorduri la Hvalba, Lopra şi Vagur. Cu masina am strabatut insula in doar cateva ore, admirand un peisaj magnific. Urcand pe drumul serpuit am putut admira casutele colorate, construite parca din cubulete Legoland. Ne-am oprit si am admirat acoperisul unei case. Era imbracat in haina de iarba si muschi verde.
Soarele incepuse sa mearga spre apus iar noi ne-am aventurat pe culmea unei stanci pentru a admira dansul pasarilor. Intinsi pe burta ne-am contopit pentru cateva minute cu natura. Am admirat maretia oceanului, pasarile in cautare de hrana si valurile ce se spargeau de stanci. In timpul verii, cei mai curajosi dintre feroezi, coboara cu o franghie stancile abrupte catre cuiburile pasarilor. Ouale acestora reprezinta una dintre delicatesele locale.
In Feroe exista inca o insula pe care traieste doar o singura familie, Insula Koltu. Urmeaza in top Mykines cu 7 persoane, Fugloy cu 11 si Svinoy cu 23 persoane. Singura insula care nu este locuita este Litla Dimun, care este paradisul oilor si pasarilor.
In gastronomía feroeza prímele locuri sunt ocupate de carnea de oaie si peste. In top este carnea de oaie uscata, pe care o mananca cel mai des. Procedeul dureaza cateva saptamani, pana cand ajunge la stadiul de a fi comestibila cu usurinta. Fiecare casa are propria ei uscatorie de carne. Trebuia sa incerc asa ca am gustat….si, pot spune ca mi-a placut. O alta delicatesa este carnea de balena, asortata cu garnitura de ciuperci si legume. Gustul este asemanator cu carnea de vacuta, insa culoarea carnii este destul de inchisa, grena. O alta delicatesa este grasimea de balena. Ceea ce as fi dorit sa gust, insa nu am reusit, este un preparat traditional din oaie. Oaia uscata era fiarta cu mirodenii, asortata cu cartofi si morcovi fierti. Am simtit mirosul de oaie inca inainte de a intra in bucatarie. M-am ambitionat sa intru insa, m-a izbit mirosul greu, inecacios si nu am rezistat mai mult de 10 secunde. Am sarit cu brio, pot spune, peste aceasta delicatesa.
Dupa cele trei zile petrecute in inima satului feroez ne-am intors in Torshavn, capitala insulei, una dintre cele mai mici capitale din lume. Portul animat de calatori si muncitori ne aducea aminte ca am ajuns intr-o alta dimensiune. Un orasel micut si cochet cu oameni zambitori si prietenosi. Ne-am plimbat cu autobuzul, gratuit, in tot orasul. Am descoperit o viata infloritoare, centrul vechi cu stradute pietonale, restaurante bune, cafenele si cluburi cu muzica live, insa totul emana intimitate rar intalnita. Este o combinatie intre vechi si nou, un oras portuar in care totul se schimba dar se pastreaza vie traditia.
Mai aveam cateva zile pana la plecare asa ca am decis sa vizitam si partea nordica a arhipelagului precum si cel de-al doilea oras ca marime, Klaskvik. Ne-am indreptat spre Hosvik iar vremea deja incepea sa ne dea de gandit. Oceanul era agitat la vederea norilor grei de zapada, ce incepusera sa cearna iar vantul spulbera zapada cu putere. Soseaua disparea la 2 m in fata noastra. Am poposit pret de o ora pentru o scurta vizita dupa care ne-am aventurat, din nou, pe strazile pline de zapada. Am ajuns in Klaksvik destul de greu si de tarziu, cu furtuna de zapada pe urmele noastre, motiv pentru care am decis sa ne intoarcem inainte de lasarea intunericului. Nu am reusit sa exploram partea de nord insa am experimentat furtunile de zapada si intensitatea acestora. Am ajuns cu greu la destinatie si, pentru 2 zile, am fost exilati la domiciliu. Ninsoarea a pus stapanire pe arhipelag si toate drumurile au fost inchise pentru 1 zi, la fel ca si aeroportul.
Concediul din ianuarie se apropia de final, iar a doua zi, eram gata de plecare. In drum spre aeroport m-am gandit la tot ce am gasit in acest colt uitat de lume. Nu multe sunt locurile in care am descoperit maretia naturii inca de la sosire, insa, mai inainte de toate, pot spune ca aici am gasit linistea.
